Wednesday, October 18, 2017

Victima e de vina!



Tara in care mi-a fost cel mai frica sa calatoresc ca femeie (chiar insotita fiind de sotul meu) a fost India.
Nivelul de hartuire sexuala de care am avut parte a fost unul pe care nu mi l-am imaginat oricat de mult as fi citit sau auzit povesti de la alte calatoare.

In New Delhi lucrurile au atins o limita atat de urata incat Cipri ajunsese  sa ii impinga pe strada pe unii si altii care se bagau intre noi ca sa se frece nitel de mine sau sa ma atinga sau sa ma pipaie.

Si stiti ce este trist?

Ca primul lucru pe care ma gandesc ca trebuie sa il clarific este asta:

“Am 36 de ani, nu sunt vreo frumusete si nu ma mai imbrac provocator de pe vremea adolescentei de mult apuse (nu ca atunci as fi fost vreo rebela).  In plus eu iau adaptarea la societatea pe care o vizitez extrem de serios asa ca de cele mai multe ori sunt cea mai imbracata femeie de pe strada. Pana si In Iran respectam hijab-ul mai abitir decat orice localnica (cu exceptia celor ce purtau chador).” 

Adica simt nevoia sa ma disculp. 

Sa explic ca nu e vina mea ca unii considerau ca e complet OK sa ma agreseze.

Cand in realitate stiti ce ii determina pe respectivii sa considere ca e normal si acceptabil sa se bage in spatele meu si sa se frece de mine?

Rasunsul corect este unul singur: caracterul lor.
Sau lipsa caracterului.
Atat si nimic mai mult.

Pseudo-justificari de genul: fusta prea scurta, ca ai zambit, ca ai parut deschisa la flirt, ca le-ai dat apa la moara, ca naiba mai stie ce, sunt niste prostii. Niste idiotenii. Niste aberatii. 

Hai sa aruncam vina la victima intr-o situatie in care oricum a pierdut in jocul “care e mai putenic”.
Hai sa lovim pe cineva care oricum e jos.

Daca ati citit vreodata vreo stire despre violurile si crimele din India o sa vedeti ca in societatea respectiva de foarte multe ori problema este prezentata ca fiind la victima nu la agresor.

Era o stire despre o tanara care a fost violata de 7 persoane si apoi ucisa pentru ca era singura tarziu in noapte intr-un autobuz. La viol a participat si soferul autobuzului si aproape toti barbatii din autobuz. 

Justificarea: Ce femeie serioasa calatoreste singura noaptea? A meritat-o.

Putem sa ne gandim ca e India. Ca societatea in care traim noi nu este asa. Ca noi suntem “superiori”.
Si e adevarat ca in societatea vestica suntem semnificativ mai in siguranta dar oare cat de “superiori” suntem in gandire?

Discutiile de zilele astea despre campania “metoo” mi-au adus aminte a mia oara cat de departe suntem de acea Utopie in care nu exista “victim-blaming”. 

Am citit la “doamne respectabile” din Romania comentarii cum ca actritele care au fost agresate de Harvey Weinstein au meritat-o pentru ca orice femeie serioasa daca se duce in camera de hotel a unuia stie ca e pentru sex. Doar nu te asteptai la altceva?

O alta “doamna respectabila” i-a raspuns unei persoane care povestea ca a fost violata cu cutitul de bucatarie la gat ca ea nu a ajuns decat in bucatariile tipilor de care era interesata.

Niste femei, care povesteau cum au fost agresate de un “domn” roman de la o firma de publicitate si chiar au pus poze cu conversatiile in care tipul le ameninta si le injura pentru ca nu i-au acceptat avansurile, erau numite “lepre” care vor sa profite de respectivul “domn”.

De cate ori nu ati auzit replicile de mai sus?

“Curva” care l-a sedus pe saracul barbat delicat si usor influentabil.
“Curva” care umbla prea despuiata pe strada.
“Curva” care mergea prin cluburi.
 Lasa ca o stiu eu pe “curva” aia. Si-a cautat-o cu lumanarea.
 
Si uite asa victima este cea care e pusa la zid.

Si apoi dam cu pietre si le judecam pe femeile care traiesc ani si ani terorizate de soti, sefi, tati etc. Care nu indraznesc sa spuna nimanui ce trebuie sa indure de frica sa nu fie tot ele condamnate. Pentru ca, ghici ce, sansele sa se intample asta sunt de aproape 100%.

Si da stiu cum e sa mergi la politie sa depui plangere si sa se faca misto de tine.
Sau ca politistul sa spuna ca ai facut tu ceva sa o meriti.
Sau varianta mai blanda a fost un politist cre a spus ca: “Ce o fi fost in mintea lui (adica a agresorului)? Mai te certi. Mai si dai o palma. Dar chiar sa rupi mana la femeie?” 

Ieri am tot citit “hahaieli” si “mistouri” despre femeia care si-o cauta si apoi se plange ca a fost agresata. Si pentru intreaga zi mi-au dardait mainile in timp ce munceam. Poate ca nu ar fi trebuit sa ma afecteze atat de mult. Dar cine ma cunoaste extrem de bine intelege probabil de ce m-a afectat atat.

E nedrept.
Atat de nedrept.
Si tocmai de asta campania “MeToo” inseamna atat de mult.

Pentru ca solutia nu ar trebui sa fie primar in faptul ca noi ca femei ar trebui sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa nu dam sansa nimanui sa ne agreseze.

Ci solutia ar fi ca orice agresor sa fie imediat pus la punct. Sa fie el cel condamnat de societate. Nu invers.

Dar se pare ca din pacate asta e “Utopia”.

Iar ce mi se pare cel mai trist in toata siuatia asta, este ca sunt atat de multe femei care sar primele sa dea cu piatra.

Friday, October 13, 2017

Courmayeur - locul cu rele



Aprilie 2016, Ouarzazade (Maroc)

Stateam ascunsa de soare la umbra unui zid si ma tot uitam la sirul de autocare din care coborau cu incetinitorul niste zombie plini din cap pana in picioare de nisip si sare.  Parca toti aveau cuie in pantofi si mergeau cat mai prudent cu putinta ca sa nu doara mai rau decat durea oricum. 

Printre ei, cu un zambet cat casa, era si motivul pentru care ma aflam eu intr-o zi oarecare pe o strada oarecare intr-un oras uitat de lume la marginea Saharei: Cipri se intorcea de la Marathon Des Sables.
Hotarase doar cu un an in urma sa se apuce de alergat distante lungi si acum ii reusise cea mai mare nebunie la care putuse sa se gandeasca la momentul ala: 250 de km, impartiti in 6 etape, de alergat prin desert. 

Cica una dintre cele mai grele curse de alergat din lume. 

Intre timp a concluzionat ca nu e chiar asa de grea dar usoara in nici un caz nu e. 

Avea picioarele atat de chinuite incat a trebuit sa luam un taxi pentru absolut uimitoarea si nemaipomenita distanta de 1.5 km de la autocar pana la hotel. 

Apropos: nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca cum niste oameni pot face 100-150-200 de km pe jos ca apoi,  imediat ce ajung la linia de sosire, sa se transforme in niste batranici de 80 de ani care abia isi mai taraie picioarele. 






N-am asezat pe marginea piscinei la hotel si dupa nici jumatate de ora de povesti am ajuns la discutia: “si acum ce urmeaza?”.  Pentru ca Cipri niciodata nu merge inapoi. La el tot timpul trebuie sa fie mai mult si mai mult si mai mult. De exemplu nu a mai alergat un maraton de vreo 3 sau 4 ani cred. Nu conteaza timpul obtinut in cursa. Daca poate sa il faca atunci trebuie mai mult. Deci trebuia ceva mai greu decat Marathon Des Sable. Si nu a durat prea mult ca sa gasim “Solutia” ideala. Era cat se poate de evidenta. Era o nebunie de cursa mai ales daca nu ai alergat in viata ta pe distante lungi pe munte.
 UTMB:  170 de km de alergat intr-o singura etapa, 10 000 de metri diferenta pozitiva de nivel si tot atat si de coborat,  incepi vineri seara la 18.00 si ai 42 de ore ca sa termini. 

Numai ca la UTMB nu te inscrii oricum ci trebuie sa faci puncte in alte curse ca sa te califici. Iar daca nu esti unul dintre sportivii de top (in clasamentul ITRA) atunci trebuie sa mai si participi la o loterie pentru ca sunt doar 1200 de locuri si suprinzator...stiu…dar exista mai mult de 1200 de nebuni care vor sa participle in fiecare an la UTMB. 

Punctele nu au fost cine stie ce problema. Doar vorbim de Cipri. Da-i o sarcina de dus la capat si poate sa treaca si prin vreo doua apocalipse si el tot indeplineste ce are de indeplinit. Insa loteria a fost un stres maxim pentru ca nu aveam nici un fel de control. 

Insa:
Ianuarie 2017, Hoi An (Vietnam)

Ne mutam de la o cafenea la alta in cautarea semnalului ideal. Fix astazi s-a hotarat internetul de la hotel sa ia o pauza de functionare asa ca am baut la cafele de ni s-a urat tot cautand receptia cea mai buna. Site-ul merge oricum greu pentru ca probabil mai sunt ceva mii de oameni facand exact ce facem si noi dar receptia asta nu vrea sa ne ajute deloc.  Cand deodata site-ul se incarca la mine pe telefon si vad ca scrie in dreptul numelui lui ca trebuie sa plateasca. Ii arat si vreo 30 de secunde nu stie exact cum sa reactioneze.
A prins loc...Da...Chiar a prins loc...
Plecam inainte sa mai ne aduca inca o cafea si trecem pe lucruri mai serioase. Avem de sarbatorit.




2  Septembrie 2017, Courmayeur (Italia)

Abia de am dormit vreo doua ore in noaptea asta.  Vremea este absolut groaznica: ploua la altitudini joase si ninge mai sus iar vantul bate de parca alta treaba nu are. Tot calculez cand trebuie sa ajunga la punctul urmator si din fericire timpii sunt chiar mai buni decat speram eu. 

Merge bine.
Merge foarte bine.
Merge atat de bine incat o sa plateasca mai tarziu pentru asta. Dar atunci inca nu stiam ce va urma si ma bucuram ca totul e OK.

Este inca noapte afara asa ca ma imbrac cu tot ce am mai gros prin bagaj si plec spre check point-ul din Courmayeur. O sa pot sa il vad, o sa stau de vorba cu el, o sa vad cum se simte, o sa discutam cum ne organizam pentru punctele urmatoare si cel mai important o sa rup monotonia asta a asteptatului care ma streseaza la nebunie.

Alerga deja de 13 ore si facuse 78 de km. Cu un an inainte noi facusem distanta asta in trei zile J Iar el o facuse acum intr-o noapte. Sa mai spun ca eu murisem de cel putin doua ori pe fiecare dintre urcarile grele? Si ca saracul nostru Rex s-a defectat dupa trei zile (a facut o intindere de muschi)? Well…nu toti suntem Cipri.

Chiar inainte de Courmayeur este o coborare foarte lunga: 1200 de metri diferenta negativa de nivel de facut in mai putin de 8 km. Dupa ce au alergat pentru mai bine de un maraton la altitudini de peste 2000 de metri, pe timp de noapte si i-a nins serios cat au trecut Col de Bonhomme (2329 m) si Col de la Seigne (2516 m), te-ai astepta ca pe coborarea aia sa rasufle usurati. Mai ales ca rasare soarele. In realitate insa pana a ajuns jos, Cipri s-a ales cu niste minunate bataturi.  Motiv de frustrare si nervi.  Ultimul lucru pe care ti l-ai dori adica. 


Asa ca primul lucru a fost sa se duca la punctul medical ca sa-i bandajeze niste degete. Si de aici au inceput problemele. Tipa care l-a luat in primire era o tinerica fara expereinta care il intreba daca il doare cand il inteapa cu acul sa sparga basica si care abia il atingea de frica sa nu se sparga probabil. Sau naiba stie de ce. Pentru numele lui Dumnezeu, Cipri nu are jumatate din unghiile de la picioare si in plus e genul de nebun care alearga 170 de km pe munte deci zau ca are o toleranta la durere cum rar iti e dat sa vezi. Lasa naiba menajamentele si fa-l cat mai repede.

 La un moment dat Cipri s-a enervate atat de tare incat s-a bandajat singur pentru ca tipa il bandaja de parca s-ar fi dus sa stea in pat dupa ce termina cu el. Trebuie sa stii ce faci ca sa tina bandajul ala pentru multe ore de alergat de atunci inainte. Noroc ca Cipri fusese invatat de un medic in Sahara cum sa se bandajeze ca sa tina. Asa ca s-a pus singur pe treaba. De fapt vorbind cu ce stim acum: singurul lucru care ne lipsea ca sa se bandajeze singur in camera comuna  era o forfecuta ca sa taie bandajul. In rest avem tot ce ne trebuie la noi. Este clar ce o sa avem la noi data viitoare cand mai face o astfel de cursa nu? Invatam de grejeli…

Insa pana a terminat cu vizita la bandajat deja trecuse nici mai mult nici mai putin de 35 de minute. S-a dus sa isi ia ceva de mancare si cand manca m-a intrebat de cat timp sta. Planul lui era sa nu ii ia mai mult de 20 de minute tranzitia. El era acolo deja de 40 de minute. Si s-a vazut panica pe fata lui cand a auzit. Aproape ca s-a ridicat de la masa sa plece atunci in momentul ala. Dar nu ar fi facut altceva decat sa faca lucrurile si mai rau decat erau. A mancat, s-a schimbat de sosete si dupa 47 de minute a iesit pe usa. 47 de minute este ingrozitor de mult. Si nu numai ca l-a scos din ritm dar l-a facut sa reactioneze haotic, sa nu se tina de plan si mai era si nervos la culme. Si ca sa fie si mai frumos, imediat dupa Courmayeur e o urcare extrem de urata: aproape 1000 de metri D+ in mai putin de 5 km. 

El a plecat la dat din picioare iar eu am luat autobuzul inapoi spre Chamonix ca sa dorm un pic in masina. Urmatorul punct unde ne vedeam era Champex Lac adica dupa inca 36 de km de alergat pentru el.

Eram pe bancheta din spate si butonam telefonul cand vad ca suna. Iar pe ecran era fix numele pe care nu mi-l doream in nici un caz sa il vad in momentul ala. Era Cipri. Iar Cipri nu m-a sunat niciodata in timpul unei competitii deci nu putea fi decat ceva rau. Singura explicatie , in mintea mea, era ca si-a rupt un picior. Atat. Asa ca atunci cand am raspuns eram cu inima in gat si aproape cu lacrimi in ochi. La marginea unui frumos atat ce panica.

Am zis cu julatate de gura “Ce faci Cipi”. Iar raspunsul m-a facut sa ma simt de parca cineva si-a bagat mainile la mine in piept si imi strange cat poate de tare inima. 

“Nu mai pot”.

Suntem un cuplu de zece ani si l-am vazut facand tot felul de acyivitati nebunesti dar niciodata pana acum nu l-am auzit spunand ca nu mai poate. 

Nu am crezut vreodata ca stie ce inseamna “Nu mai pot”. 

Si pentru cateva secunde efectiv nu am stiut ce sa ii raspund.

Ar fi fost atat de simplu sa zic: stai acolo ca vin acum sa te iau cu masina. 

Atat de simplu.

Dar pentru mai bine de un an de zile s-a antrenat ca un sclav pentru cursa asta.
Cum as putea sa uit ca se trezea la 2 noaptea ca sa merga la alergat?
Sau ca ploua torential de nici macar Rex nu avea chef de iesit din casa, iar el mergea totusi sa isi faca distantele pe care le avea de facut.

Asa ca am strans toata convingerea de  care eram in stare si i-am zis ca stia ca o sa doara asa ca trebuie sa se mobilizeze sa mearga mai departe. I-am zis ca dupa Grand Col Ferret o sa vina o portiune mai usoara si ca acolo o sa isi odihneasca un pic picioarele. I-am zis ca in Champex Lac ne vedem iar. Ca o sa fiu acolo. Ca va fi OK.

Iar el mi-a zis ca ii obliga organizatorii pe toti sa se imbrace cu echipamentul de ploaie pentru ca pe Gran Col Ferret ninge si temperaturile sunt negative si e atat de nasol incat nimeni nu are voie sa plece neechipat corespunzator. Daca nu iti iei pantalonii de ploaie pe tine, esti descalificat pe loc.

Atat de nasol era mai departe.

Iar eu m-am facut ca nu aud ce zice si ii spuneam ca o sa fie urat doar pana sus, dar apoi va fi usor.
Ce puteam sa spun altceva?
Ca eu cred ca sunt nebuni cu totii?
Prea tarziu pentru asta.
Stiam de cativa ani ca sunt nebuni cu totii :)

Daca primii 80 de km au mers extrem de bine si i-a facut in 13 ore. Urmatorii 90 de km au fost pur si simplu un chin. Nu cred ca l-am vazut vreodata extenuat ca in halul in care era la Champex Lac. Dar nici o problema ca am putut sa il vad si mai rau de atat cand l-am asteptat la Trient si mai apoi la Vallorcine.



Puteti sa vedeti filmarile cu trecerile pe la divese check-pointuri aici:
Nu inteleg cu mai putea sa mearga in La Flegere.

De fapt va sfatuiesc sa faceti un exercitiu de imaginatie. Inchipuitiva ca stati treaz de vineri dimineata pana duminica dimineata. Apoi adaugati la asta faptul ca ar trebui sa mergeti continuu de vineri seara pana duuminica dimineata.

38 de ore, 22 de minute si 54 de secunde

Ultimele 24 de ore fiind un chin.

Cam asta a fost povestea UTMB-ului.

Am invatat multe (si el si eu) din nebunia asta.
Data viitoare vom sti mai bine.


Insa pentru totdeauna Courmayeur va fi locul cu rele.
Pur si simplu urasc orasul ala.
Este locul unde Rexanu’ s-a accidentat de umblam cu noaptea in cap dupa un medic veterinar.
Si apoi este locul de unde a inceput chinul pentru Cipri si panica pentru mine.
Zilele trecute ne uitam la un documentar si la un moment dat prezentatorul ajunge in Courmayeur. Ma uitam la imagini si parca “ma tinea” ceva in piept si aveam din ce in ce mai putin aer.
Asta este Courmayeur pentru mine.

Thursday, September 21, 2017

" Food for thought"

Norvegia este de departe tara in care mi-ar placea cel mai mult sa locuiesc.
Este atat de verde, atat de "sportiva", atat de "socialista", atat de "in aer liber", atat de "civilizata", atat de "ecologica" de parca cineva ar fi transpus in realitate ceea ce visez eu la un loc bun de trait.

Imi aduc aminte ca astazi prima mea vizita in Oslo. Era iarna si culmea - era zapada nu ca in Belgia unde iarna inseamna doar culoare gri. Nu mai vazusem atata alb de pe vremea cand eram copil la tara la bunici. Metroul pe care il luasem de la statia de tren pana la sediul Universitatii unde aveam sa dorm urmatoarele saptamani, era plin de oameni rosii la fata care trageau saniile dupa ei pentru ca urcau pana pe dealul Helmenkollen cu metroul si veneau la vale cu sania si tot faceau ture. Ala a fost momentul in care am stiut ca o sa iubesc Norvegia. Si asa a fost.

Am tot mers in Oslo pentru masuratori in anii care au urmat si cu fiecare vizita mi-a placut mai mult si mai mult si mai mult. Este o tara fix pe sufletul meu. 

Cand am terminat doctoratul a aparut posibilitatea sa ma mut in Norvegia, insa propunerea era pentru un loc de munca pe care nu mi-l doream deloc. Era intr-un moment in care am zis ca eu nu mai vreau cercetare fundamentala nici daca ala ar fi ultimul domeniu din lume. Si cum am obtinut un post pe cercetare aplicata aproape de casa, am ramas tot in Belgia. Asa a fost sa fie. Pur si simplu nu s-a potrivit propunerea cu aspiratiile mele din momentul ala. Si mi-a fost mai usor sa gasesc locul de munca la care visam in tara de rezidenta decat sa o iau de la capat in alt loc. Dar  undeva in sufletul meu mi s-a parut ca am ratat o sansa...

Saptamana trecuta am fost in Lillehammer la o conferinta si in timp ce ma plimbam pe dealurile din jur si ma minunam cat de verde e totul mi-am reamintit de ce Norvegia e primul loc care imi vine in minte daca ma intrebi unde as vrea sa locuiesc. Din momentul in care ma dau jos din avion, parca as ajunge intr-o zona "stress-free". Singurul lucru de care ma pot plange (in afara de pretul la bere) e ca in perioada asta nu am voie sa alerg asa ca parca nu am profitat din plin de zona. In rest am fost toata numai zambet. Si daca ar fi fost si Cipri si cu Rex cu mine ar fi fost zambet la puterea zambet.

Ce imi veni sa scriu toate astea? Pai motivul pentru care pun gandurile astea pe hartia virtuala e pentru ca iar mi s-a oferit posibilitatea sa merg in Norvegia. Este pentru o perioada determinata (un an si jumatate) si e la nord de cercul polar adica daca as fi dat acatiste la biserica si nu ar fi fost o oferta mai buna ca locatie si timp. Insa, ca si data trecuta, este pentru un subiect pe care nu mi-l doresc. Daca propunerea venea acum doi ani, nu ati mai fi vazut in urma mea decat praful (ca la Road Runner). Acum insa nu mai mi se potriveste. 

Insa este atat de tentant. Atat de tentant....Efectiv am un nod in gat.

Iar Cipri ar avea munti pentru antrenament :)

Poate ca daca nu as fi fost in Lillehammer saptamana trecuta nu as fi fost atat de tentata. Dar cum sa nu iti placa asa ceva:










Friday, August 18, 2017

Despre naivitatea clientului/turistului

La inceputul anului, agentia de turism Funtrip a intrat in faliment.
Sute de clienti s-au trezit peste noapte ca nu mai pleaca in vacanta mult visata si au inceput sa caute solutii sa isi recupereze banii. 
Cum firma nu mai avea sediul deschis si nimeni nu mai raspundea la telefoane, recuperarea banilor nu a mers deloc ca pe roate.
Pagubitii au facut si grupuri pe facebook si bloguri in speranta ca vor tine subiectul in atentia publicului si ca proprietarul firmei (domnul Andrei Dinu) se va tine de cuvant si ii va despagubi.

La un moment dat a aparut vestea ca  Andrei Dinu ofera locuri la niste excursii in Africa in locul excursiilor pe care le rezervase clientii. Conditia era sa nu aibe nici o alta pretentie. Si evident sa renunte la procedurile de obtinere de despagubiri de la firma asiguratoare. In plus trebuia sa platesti diferenta intre cat te costase vacanta initiala si cea oferita acum.

Cum poate el organiza excursii in conditiile in care agentia nu mai are licenta de functionare?
Asta se pare ca nu vrea sa explice nimeni.

Dar "detaliul" asta nu a impiedicat cativa zeci de clienti sa accepte si sa merga in Africa.

Si uite asa ajungem la mesajul din titlul scrierii de astazi: cum poti sa fii atat de naiv incat sa accepti si chiar sa platesti in plus pentru o excursie organizata de nu se stie cine. Mai mult oferta venea de la o agentie care tocmai a dat faliment si care ti-a pus parul pe bigudiuri fugind de responsabilitate. O agentie care si-a inchis telefoanele si sediul si nu a comunicat nimanui nimic.

Cum sa fii atat de naiv?

Uite ca se gasesc destui.

Inteleg ca oamenii se gandeau ca daca asteapta banii si nu accepta oferta domnului Dinu vor astepta mult si bine. Dar e mai bine sa mergi in Botwana sau Rwanda cu niste "profesionisti" de genul asta?

Cum sa ai incredere ca se vor tine de cuvant? Si nu ma refer numai la faptul ca ai mai si platit in plus desi era cat pe ce sa ramai si fara banii initiali pentru ca firma e falimentara. Dar cum sa ai incredere sa te pui in grija lor? Si in Africa?

Si in plus: a verificat vreo agentie de stat cum de respectivul domn ofera excursii? In numele cui? Cine are licenta de turism ca sa presteze serviciile astea?

PS:
Cand am scris despre agentia care oferea vacante in Antarctica care nu ajung in Antarctica, mi-au sarit reprezentantii agentiilor in cap pe motiv ca ii defaimez. Ma intreb daca imi va da cine vreo explicatie acum.

PPS:
Probabil ca voi fi acuzata iar de "invidie" tinand cont ca una dintre excursiile in Africa era organizata impreuna cu un blogger foarte cunoscut din Romania. Acelasi care este asociat si cu vacanta din Antarctica care nu este in Antarctica...Evident ca din invidie scriu textele astea. Nu pentru ca mi se pare o rusine sa te numesti blogger independent si sa faci astfel de lucruri. Apropos: cineva l-a intrebat cum de a fost posibila excursia in conditiile in care Funtrip nu mai are licenta. A evitat sa raspunda. Daca va raspunde si daca intr-adevar este legal ce au facut promit ca voi modifica textul in mod corespunzator. Pana atunci insa: "Fericiti cei saraci cu duhul".


Thursday, August 10, 2017

Antigua - Introducere pentru Guatemala

Capitala Guatemalei este Guatemala City. Acolo se afla aeroportul international deci sunt sanse destul de mari ca acolo sa fie si poarta ta de intrare in tara. Si cu toate astea putini sunt turistii care aleg sa petreaca chiar si numai o noapte in Guatemala City pentru ca este un oras despre care se spune ca nu are absolut nimic de oferit. Asa ca majoritatea turistilor ia un autobuz chiar de la aeroport si in mai putin de o ora ajunge intr-un orasel care pare a fi antiteza capitalei.

Si daca ai facut greseala sa ii crezi pe toti cei care nu au pus in viata lor piciorul in Guatemala dar sar cu pareri gen "Guatemala e mizerabila, periculoasa, cu oameni care nu au ce manca etc etc etc" o sa ai surpriza vietii cand te dai jos din masina si vezi cum arata Antigua (ca despre oraselul asta era vorba).

Cu strazile lui pavate cu piatra cubica, cladirile viu colorate, femeile imbracate in port traditional si vulcanul Agua care parca te priveste de sus, Antigua parca este o pictura de pe o carte postala. Te asteptai la batai intre bande rivale si mormane de mizerie? In cazul asta Antigua te va dezamagi. 

Si din foarte multe puncte de vedere, Antigua pare ca o "introducere" pentru ce inseamna Guatemala. Daca nu stii prea multe despre Guatemala, doua zile in Antigua or sa te invete mai multe decat orice ghid. Garantat. Cam asta s-a intamplat cu mine asa ca o sa va impartasesc si voua cateva notiuni de "trivia" poate va ganditi sa participati la "Vrei sa fii milionar" sau "De slimste mens ter wereld".

Altitudinea

Eram in masina care ne ducea de la aeroport spre Antigua si ne uitam pe geam la soseaua care tot urca si urca si urca si asa incepea sa aibe sens distantele si timpii cititi prin tot felul de ghiduri. Cipri se uita la ceas si ma anunta ca suntem pe la 1800 de metri altitudine. Intr-o prima faza nici macar nu l-am crezut. Cum sa fim asa sus? Ei bine eram. Orasul Antigua se afla la 1500 de metri altitudine. La fel si Guatemala City.

Pentru ca asta e Guatemala - o tara muntoasa. Mai toata suprafata ii este acoperita cu munti (tara este strabatuta de doua lanturi muntoase: Sierra Madre si Sierra de los Cuchumatanes) si majoritatea oraselor mari se afla la altitudini de peste 1500 de metri. Cel mai inalt varf din America Centrala - Tajamulco (4220 de metri) se afla tot in Guatemala. Si in afara de zona de coasta si o parte din districtul Peten, restul e la peste 1000 de metri altitudine.

Vulcanii

A doua zi am iesit dis de dimineata la un alergat si pentru ca vazusem muuuult prea multe fotografii cu Arcul Santa Catalina primul instinct a fost sa ma uit in directia lui. Si asa m-am trezit nas in nas cu vulcanul Agua:

Vulcanul Aqua
 Guatemala se afla de-a lungul celebrului "Ring of Fire". Trei placi tectonice se intalnesc dedesubtul ei si cum era de asteptat intalnirea nu este deloc una prietenoasa asa ca nu mai putin de 37 de vulcani isi au rezidenta in Guatemala - o tara cu suprafata de doua ori mai mica decat Romania. 

Cum ziceam mai sus cele mai inalte doua varfuri din America Centrala - TacanĂ¡ si Tajumulco se afla in Guatemala si sunt de fapt vulcani. 

Din cei 37 de vulcani, 3 sunt inca extrem de activi: Pacaya, Fuego si Santiaguito.
Fuego vazut de pe Acatenango
Si ghici unde se afla Pacaya si Fuego? 
La o aruncatura de bat de Antigua. 
Si nu sunt singurii de langa Antigua. In total, intr-o zi senina poti sa vezi 4 vulcani asezati frumos la poza in jurul orasului: Agua, Pacaya, Fuego si Acatenango. Si toti pot fi urcati in cazul in care cautati o activitate care sa va dezamorteasca picioarele. Noi am urcat pe Acatenango si Fuego dar despre asta o sa povesesc pe larg alta data.

Si daca tot suntem la categoria "Trivia" : cel mai tanar vulcan din Guatemala este Santiaguito care a fost creat abia in 1922. Si de atunci tot scuipa foc si creste. Deocamdata este pe la 3700 metri inaltime. Asa vecini sa tot ai...NOT.

Cutremurele

"Ring of Fire" nu inseamna numai vulcani ci inseamna si cutremure absolut devastatoare. Antigua a fost aproape complet distrusa in 1773 de un astfel de cutremur si atunci s-a luat hotararea sa mute capitala in Guatemala City. Pentru aproape un secol, orasul a ramas abandonat iar catedralele si palatele colonialiste, distruse de cutremur, au ramas ruine si nu au fost reconstruite niciodata. Chiar si acum, cand zona este una extrem de prospera, nu s-au reconstruit. Dar nici nu au fost darmate complet asa ca la fiecare pas vei da de ramasitele unei ere de mult apuse.

Ruinele din Antigua
Civilizatia maiasa 

Multi, printre care m-am numarat si eu, cred ca populatia maiasa a disparut pentru ca civilizatia maiasa a disparut. Insa nu este deloc adevarat. 40% din populatia Guatemalei este Maia. 

Nu, nu ati citit gresit.

40%

Si este absolut uimitor sa vezi femeile in hainele lor colorate batand strazile Antiguei in lung si in lat. Fiecare sat are portul lui traditional caracteristic si in functie de culori si de model vei stii imediat cine de unde e.




Daca toata lumea istoria imperiului Maias, foarte putini stiu despre genocidul din Guatemala cand guvernul militar guatemalez a hotarat ca populatia maiasa ii ajuta pe insurgenti asa ca i-a vanat cu o cruzime iesita din comun. Totul cu aprobarea Statelor Unite evident. Numai intre 1981 si 1985 peste 60 000 de adulti au fost ucisi, in jur de 400 de sate complet distruse, 200 000 de copii si-au pierdut cel putin unul dintre parinti etc etc etc. In total, pana la sfarsitul razboiului civil aproape 200 000 de maiasi si ladino au fost ucisi de armata.

Daca vreti sa stiti mai multe despre razboiul civil din Guatemala va recomand o carte scrisa de Stephen Schlesinger si Stephen Kinzer: "Bitter Fruit: The story of the american coup in Guateamala". Si inainte sa ma acuze fanii SUA de denigrare precizez ca este o carte ce are la baza documente declasificate CIA. Nu e teoria conspiratiei ci investigatie jurnalistica si istorica facuta ca la carte. Ca orice e scris de Kinzer de fapt. In cazul in care nu ii stiti cartile, va sfatuiesc sa le cautati.

Cafeaua

Va spuneam mai sus ca Antigua a ramas parasita pentru aproape un secol dupa cutremurul din 1773. Asta opana cand la un moment dat oamenii si-au dat seama ca in zona respectiva conditiile sunt perfecte pentru o cultura pentru care cererea crestea vazand cu ochii - cafeaua.

Plantele de cafea arabica cresc cel mai bine in regiuni tropicale cu temperaturi de 15-30°c, umiditate ridicata 70-90%, precipitatii serioase in sezonul ploios si altitudini de 1000-2500 m.  Adica exact ceea ce oferea zonele muntoase de langa Antigua si lacul Atitlan.

In prezent Guatemala este al zecelea cel mai mare producator de cafea din lume si pana in 2011 era cel mai mare producator din America Centrala (a fost depasit de Honduras). Si produce numai cafea de calitate superioara - adica arabica. Rodusta este o cafea de calitate inferioara care creste in conditii mult mai putin stricte si care da productii mult mai mari. Indonezia este cel mai mare producator de robust.

Langa Antigua sunt cativa producatori de cafea care pot fi vizitati. Noi am mers la La Azotea care este un producator destul de mic unde totul se face inca cu metode traditionale si ferma este detinuta de aceeasi familie care a pornit afacerea acum aproape 150 de ani. Exista un mic muzeu unde ti se explica istoria cafelei in Guatemala, apoi vizitezi fabrica, plantatiile si in plus au si un muzeu dedicat instrumentelor muzicale maiase.
La Azotea

Cafea





Hipster? Gentrificare? Traditional?

Antigua nu mai este de mult orasul mic si traditional inca nedescoperit de turistul de rand. Dimpotriva. Este de cele mai multe ori primul loc unde ajunge turistul de rand. Asa ca de multe ori ai impresia ca esti in SUA nu undeva in mijlocul Guatemalei. Mai ales daca te uiti la preturi. Antigua fiind de departe cel mai scump loc din Guatemala si dupa cum ii auzeam pe unii poate printre cele mai scumpe din America Centrala.

Pare a fi un loc gentrificat. Cu cafenelele lui sofisticate. Restaurantele si hotelurile luxoase. Reclamele cu "bio", "organic", "locally grown" etc...

Dar uneori mai este nevoie si de asa ceva in programul unui calator. Deci accept cu placere rasfatul mai ales daca orasul arata asa cum arata Antigua.

Nu este locul nostru preferat din Guatemala. Nici pe departe. Pentru mine Tikalul nu are rival iar Cipri o sa iti spuna cat ai clipi cat de frumos este Atitlan. Dar este un loc unde poti sa te opresti pentru cateva zile ca sa iti tragi sufletul si sa capeti puteri pentru inca o tura de umblat prin tara.