Tuesday, October 27, 2015

In cautarea gorilelor

Desi distanta dintre Queen Elisabeth Park si Bwindi nu este prea mare, drumul dureaza destul de mult pentru ca este intr-o zona inalta, cu serpentine si de foarte multe ori fara urma de asfalt. Daca mai adaugi o oprire in sectorul Ishasha pentru o ultima vizita la leii din copac si o oprire pentru pranz inseamna ca vei ajunge in Rushaga aproape de seara. 

Cam asta a fost cazul nostru. Am petrecut aproape toata ziua pe drum insa nu ne-am plictisit si nu ne-a parut rau nici macar o secunda. Cred ca este de departe unul dintre cele mai frumoase drumuri facute vreodata in viata noastra de calatori. Cu cat te apropii mai mult de Bwindi cu atat arata mai uimitor si mai ca nu mi s-a turtit nasul de la cat l-am presat de geamul masinii ca sa vad mai bine. 

Odata ajunsi ne-am cazat si apoi fiecare si-a ales cate o activitate tipica: eu am iesit pe terasa cu o carte in mana, Peter a plecat sa afle care e situatia cu familiile de gorile din zona si Cipri s-a gandit ca e cazul sa ii amuze pe copii din sat si a pornit la alergat. Nu era prima data. Cipri a iesit cam in fiecare zi la alergat cat am fost in Uganda si iti dateai seama cand se intoarce pentru ca se auzeau rasetele si chiuturile a zeci de copii care de cum il vedeau de cum decideau ca e cazul sa alerge si ei in jurul omului alb imbracat in colanti si tricou mulat :) Prin multe locuri din lumea astea, alergatorul de placere e o imagine atat de ciudata incat oamenii sunt atat de surprinsi incat raman fara replica/fara reactie. Cipri a alergat prin Petra, Ankor sau Bwindi fara ca portarii sa se dezmeticeasca si sa ii ceara biletul de intrare. :) Probabil ca inca se mai frecau la ochi sa isi dea seama daca e realitate sau nu. 

Spre seara ne-am strans cu totii la masa si Peter ne-a informat care e situatia in zona. Cu o zi inainte fusesera turisti pentru toate cele cinci familii de gorile si se pare ca erau toate destul de aproape de punctul de pornire deci nu aveam mult de mers. Veste buna pentru mine care stateam cu frica ca poate nu o sa le vedem. Nu aveam decat o sansa pentru ca luasem doar un permis de o zi deci il tot bateam la cap pe Peter sa imi spuna care sunt sansele sa ratam. El saracul tot incerca sa ma calmeze spunandu-mi ca aproape niciodata nu se intampla sa nu vezi gorilele dar tot nu ma impacam prea bine cu gandul ca exista totusi o posibilitate de esec. Se mai intampla sa fie altercatii intre familii si fiecare sa se retraga foarte adanc in jungla. Sau sa fie speriate de ceva si sa parcurga distante imense peste noapte fara ca padurarii sa stie unde s-au dus. Se putea deci aveam motive sa ma stresez nitel. Privind in urma cred ca m-am stresat prea degeaba dar nu as fi eu daca nu mi-as face o mie de scenarii de apocalipsa pentru orice nimic.

Vizita la gorile era un vis atat de vechi si o dorinta atat de mare incat este greu de explicat cam cat de nerebdatoare eram s a inceapa toata aventura si cam ce emotii aveam. Nici un moment nu m-am gandit ca as avea asteptari prea mari si ca as putea cadea de foarte sus. E o vizita la gorile. O experienta "o data in viata". Cum ar putea implica asta asteptari prea mari?

Peter a continuat apoi cu vestile bune: vremea se anunta buna, fara ploi, cu soare si nu mai plouase de ceva timp deci nu era alunecos si noroios prin padure. A rasuflat deci usrat si mi-a zis ca are incredere ca va fi bine pentru mine si genunchiul meu. 

Asa ca doua zi dimineata, dupa un mic dejun rapid am pornit plini de voie buna si tropaind ca un cal nerabdator catre punctul unde ne intalneam cu padurarii. 

De cum ajungi la birourile de la intrarea in sectorul Rushaga devine cat se poate de evident ca Bwindi este locul cel mai important pentru turismul din Uganda. Nu trebuie sa va inchipuiti hoarde de turisti, tarabe si vanzatori ambulanti. Uganda nu este nicidecum atat de turistica. Insa este un loc care merge oarecum ca un ceas. Un ceas african (nu elvetian) dar totusi un ceas. Era evident ca va fi foarte diferit de experienta din Kibale de la chimpanzei unde totul era extrem de relaxat si nimeni nu era in graba spre nimic. 

Totul parea si chiar era foarte bine organizat. Se stia dinainte cati turisti sunt in ziua respectiva (rar se intampla sa vina turistul la intrarea in parc fara permis cumparat cu multe luni inainte) asa ca se stia dinainte cate familii de gorile vor fi vizitate . Am fost impartiti rapid in doua grupuri care sa fie destul de uniforme si trimisi la primit informatiile despre tur. Fiecare grup era insotit de un ghid, un ajutor de ghid, doi padurari si doi militari cu arme de foc. Ghidul ne-a explicat la ce sa ne asteptam, ce avem voie si ce nu sa facem in preajma gorilelor, ce sa luam la noi in rucsac, cat de departe sunt etc etc etc. Si cat ai clipi eram intr-o masina care sa ne duca mai adanc in padure de unde sa incepem urcatul.

In fiecare dimineata, cu mult inainte sa se trezeasca turistul, cativa padurari pornesc in cautarea familiilor de golrile atfel incat atunci cand grupul de turisti este gata de plecare sa se stie destul de bine care ce zona sa se indrepte. Asa ca ne-am pornit la urmarit ghidul care vorbea permanent prin statie cu padurarii care e aflau langa familia pe care urma sa o vizitam noi.

In Kibale padurea este extrem de usor de navigat asa ca padurarul a stat pe langa noi si ne-a povestit extensiv despre ce anume o sa vedem si despre experienta lui de cativa ani in sanul grupului de chimpanzei. Mii si mii de povesti din care am invatat enorm. Si daca stau sa ma gandesc mai bine povestile lui au facut ca ziua de stat in Kibale sa devina o amintire pentru o viata. Genul de amintire de spus la nepoti. 

Bwindi nu este insa deloc asa. E o jungla deasa prin care padurarii taiau incet incet drum cu maceta si noi inaintam si mai incet in incercarea de a nu ramene agatati prin vegetatia deasa. In plus nu este un drum drept ci tot urci si cobori pante destul de abrupte si alunecoase. Asa ca nu am avut timp mai deloc de stat la povesti cu ghidul. Sarcina era cat se poate de clara: sir indian si tot la deal ca familia de gorile nu stea deloc pe loc. Putinele pauze in care ghidul ne-a spus istoria familiei si ne-a descris membrii au fost de ajuns incat sa concluzionez ca mi-as fi dorit o interactie mai serioasa intre noi si ghid. E ceva ce mi-a lipsit si daca ar fi sa schimb ceva asta ar fi sigur primul lucru pe lista. Insa sunt constienta ca nu este ceva usor de schimbat. Terenul si comportamentul gorilelor este total diferit de situatia din Kibale si fac totul mult mai greu de gestionat.

Iar la faptul ca familia de gorile se misca continuu se adauga faptul ca noi oamenii ne miscam in mediul ala mult mai incet si mai greoi decat ele. Ca dovada atunci cand ne-am pornit in diminreata aia in cautarea lor ni s-a spus ca sunt destul de aproape deci in maxim o ora suntem ajunsi. Si am mers si tot am mers si ora respectiva a trecut si noi nu parea ca suntem deloc mai aprope de destinatie. Ghidul ne-a explicat ca este ceva cat se poate de normal. Programul de dimineata al gorilelor se concentreaza pe mancat si asta presupune deplasare continuu ca sa gaseasca hrana. De fapt gorilele mananca mai toata ziua dintr-un motiv cat se poate de simplu: ia incercati voi sa supravietuiti numai cu salata sa vedem cam cata salata ar trebui sa mancati zilnic si cam cat timp ati petrece mestecand la frunze de salata. Nu este deloc simplu pentru un animal de talie atat de mare sa reziste cu un regim bazat pe plante si cam atat. Un mascul trebuie sa consume zilnic in jur de 30 de kilograme de verdeata iar o femele in jur de 18 kg. Deci toata ziua mananca, mananca si mai mananca nitel. Cand nu doarme, mananca. Cam asta e regula. La fel ca la ursii panda. Iar o cantitate atat de mare de verdeata presupune distante mari de parcurs ca nu creste tot ce e bun pentru ele fix in acelasi loc. 

Si ele merg si tot merg in cautarea mancarii. Si turistul merge si tot merge in cautarea gorilei. Numai ca unul e in total dezavantaj in terenul cu pricina. Nu trebuie sa mai mentionez inca o data cine :) Asa ca in cazul nostru ora initiala de ajuns la gorile s-a dilatat serios. Si cu cat ne aventuram mai mult in jungla cu atat deveneam mai nerabdatoare sa ajungem odata sa fiu sigura ca le vad.

Dupa doua ore si jumatate de dat din maini si din picioare cand deja intrasem oarecum in ritm vedem ca padurarii cu macetele se opresc. Ghidul schimba doua cuvinte prin statie. Si deodata padurea este strabatuta de tipete de gorile. 

Le-am ajuns. Iar gorilele ne-au simtit si ne-au primit pe masura. Ne faceau atenti ca suntem pe teritoriul lor deci trebuie sa ne purtam cum se cuvine. 

Erau acolo. Si intr-un final si noi eram acolo. Si imediat fetele tuturor din grup radiau de mama focului si eram cu zambetul pana la urechi. 

Eram acolo.

Si am pornit la drum

Intai mai lin apoi mai greu prin vegetatia deasa

Suficient de deasa incat ne-am pierdut de cateva ori

Dar nimic nu poate sterge zambetul de pe fata. Mergem la gorile. :)

Incet dar sigur

Si deodata undeva acolo se aude prima data semnalul ca le-am ajuns







No comments:

Post a Comment