Friday, October 13, 2017

Courmayeur - locul cu rele



Aprilie 2016, Ouarzazade (Maroc)

Stateam ascunsa de soare la umbra unui zid si ma tot uitam la sirul de autocare din care coborau cu incetinitorul niste zombie plini din cap pana in picioare de nisip si sare.  Parca toti aveau cuie in pantofi si mergeau cat mai prudent cu putinta ca sa nu doara mai rau decat durea oricum. 

Printre ei, cu un zambet cat casa, era si motivul pentru care ma aflam eu intr-o zi oarecare pe o strada oarecare intr-un oras uitat de lume la marginea Saharei: Cipri se intorcea de la Marathon Des Sables.
Hotarase doar cu un an in urma sa se apuce de alergat distante lungi si acum ii reusise cea mai mare nebunie la care putuse sa se gandeasca la momentul ala: 250 de km, impartiti in 6 etape, de alergat prin desert. 

Cica una dintre cele mai grele curse de alergat din lume. 

Intre timp a concluzionat ca nu e chiar asa de grea dar usoara in nici un caz nu e. 

Avea picioarele atat de chinuite incat a trebuit sa luam un taxi pentru absolut uimitoarea si nemaipomenita distanta de 1.5 km de la autocar pana la hotel. 

Apropos: nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca cum niste oameni pot face 100-150-200 de km pe jos ca apoi,  imediat ce ajung la linia de sosire, sa se transforme in niste batranici de 80 de ani care abia isi mai taraie picioarele. 






N-am asezat pe marginea piscinei la hotel si dupa nici jumatate de ora de povesti am ajuns la discutia: “si acum ce urmeaza?”.  Pentru ca Cipri niciodata nu merge inapoi. La el tot timpul trebuie sa fie mai mult si mai mult si mai mult. De exemplu nu a mai alergat un maraton de vreo 3 sau 4 ani cred. Nu conteaza timpul obtinut in cursa. Daca poate sa il faca atunci trebuie mai mult. Deci trebuia ceva mai greu decat Marathon Des Sable. Si nu a durat prea mult ca sa gasim “Solutia” ideala. Era cat se poate de evidenta. Era o nebunie de cursa mai ales daca nu ai alergat in viata ta pe distante lungi pe munte.
 UTMB:  170 de km de alergat intr-o singura etapa, 10 000 de metri diferenta pozitiva de nivel si tot atat si de coborat,  incepi vineri seara la 18.00 si ai 42 de ore ca sa termini. 

Numai ca la UTMB nu te inscrii oricum ci trebuie sa faci puncte in alte curse ca sa te califici. Iar daca nu esti unul dintre sportivii de top (in clasamentul ITRA) atunci trebuie sa mai si participi la o loterie pentru ca sunt doar 1200 de locuri si suprinzator...stiu…dar exista mai mult de 1200 de nebuni care vor sa participle in fiecare an la UTMB. 

Punctele nu au fost cine stie ce problema. Doar vorbim de Cipri. Da-i o sarcina de dus la capat si poate sa treaca si prin vreo doua apocalipse si el tot indeplineste ce are de indeplinit. Insa loteria a fost un stres maxim pentru ca nu aveam nici un fel de control. 

Insa:
Ianuarie 2017, Hoi An (Vietnam)

Ne mutam de la o cafenea la alta in cautarea semnalului ideal. Fix astazi s-a hotarat internetul de la hotel sa ia o pauza de functionare asa ca am baut la cafele de ni s-a urat tot cautand receptia cea mai buna. Site-ul merge oricum greu pentru ca probabil mai sunt ceva mii de oameni facand exact ce facem si noi dar receptia asta nu vrea sa ne ajute deloc.  Cand deodata site-ul se incarca la mine pe telefon si vad ca scrie in dreptul numelui lui ca trebuie sa plateasca. Ii arat si vreo 30 de secunde nu stie exact cum sa reactioneze.
A prins loc...Da...Chiar a prins loc...
Plecam inainte sa mai ne aduca inca o cafea si trecem pe lucruri mai serioase. Avem de sarbatorit.




2  Septembrie 2017, Courmayeur (Italia)

Abia de am dormit vreo doua ore in noaptea asta.  Vremea este absolut groaznica: ploua la altitudini joase si ninge mai sus iar vantul bate de parca alta treaba nu are. Tot calculez cand trebuie sa ajunga la punctul urmator si din fericire timpii sunt chiar mai buni decat speram eu. 

Merge bine.
Merge foarte bine.
Merge atat de bine incat o sa plateasca mai tarziu pentru asta. Dar atunci inca nu stiam ce va urma si ma bucuram ca totul e OK.

Este inca noapte afara asa ca ma imbrac cu tot ce am mai gros prin bagaj si plec spre check point-ul din Courmayeur. O sa pot sa il vad, o sa stau de vorba cu el, o sa vad cum se simte, o sa discutam cum ne organizam pentru punctele urmatoare si cel mai important o sa rup monotonia asta a asteptatului care ma streseaza la nebunie.

Alerga deja de 13 ore si facuse 78 de km. Cu un an inainte noi facusem distanta asta in trei zile J Iar el o facuse acum intr-o noapte. Sa mai spun ca eu murisem de cel putin doua ori pe fiecare dintre urcarile grele? Si ca saracul nostru Rex s-a defectat dupa trei zile (a facut o intindere de muschi)? Well…nu toti suntem Cipri.

Chiar inainte de Courmayeur este o coborare foarte lunga: 1200 de metri diferenta negativa de nivel de facut in mai putin de 8 km. Dupa ce au alergat pentru mai bine de un maraton la altitudini de peste 2000 de metri, pe timp de noapte si i-a nins serios cat au trecut Col de Bonhomme (2329 m) si Col de la Seigne (2516 m), te-ai astepta ca pe coborarea aia sa rasufle usurati. Mai ales ca rasare soarele. In realitate insa pana a ajuns jos, Cipri s-a ales cu niste minunate bataturi.  Motiv de frustrare si nervi.  Ultimul lucru pe care ti l-ai dori adica. 


Asa ca primul lucru a fost sa se duca la punctul medical ca sa-i bandajeze niste degete. Si de aici au inceput problemele. Tipa care l-a luat in primire era o tinerica fara expereinta care il intreba daca il doare cand il inteapa cu acul sa sparga basica si care abia il atingea de frica sa nu se sparga probabil. Sau naiba stie de ce. Pentru numele lui Dumnezeu, Cipri nu are jumatate din unghiile de la picioare si in plus e genul de nebun care alearga 170 de km pe munte deci zau ca are o toleranta la durere cum rar iti e dat sa vezi. Lasa naiba menajamentele si fa-l cat mai repede.

 La un moment dat Cipri s-a enervate atat de tare incat s-a bandajat singur pentru ca tipa il bandaja de parca s-ar fi dus sa stea in pat dupa ce termina cu el. Trebuie sa stii ce faci ca sa tina bandajul ala pentru multe ore de alergat de atunci inainte. Noroc ca Cipri fusese invatat de un medic in Sahara cum sa se bandajeze ca sa tina. Asa ca s-a pus singur pe treaba. De fapt vorbind cu ce stim acum: singurul lucru care ne lipsea ca sa se bandajeze singur in camera comuna  era o forfecuta ca sa taie bandajul. In rest avem tot ce ne trebuie la noi. Este clar ce o sa avem la noi data viitoare cand mai face o astfel de cursa nu? Invatam de grejeli…

Insa pana a terminat cu vizita la bandajat deja trecuse nici mai mult nici mai putin de 35 de minute. S-a dus sa isi ia ceva de mancare si cand manca m-a intrebat de cat timp sta. Planul lui era sa nu ii ia mai mult de 20 de minute tranzitia. El era acolo deja de 40 de minute. Si s-a vazut panica pe fata lui cand a auzit. Aproape ca s-a ridicat de la masa sa plece atunci in momentul ala. Dar nu ar fi facut altceva decat sa faca lucrurile si mai rau decat erau. A mancat, s-a schimbat de sosete si dupa 47 de minute a iesit pe usa. 47 de minute este ingrozitor de mult. Si nu numai ca l-a scos din ritm dar l-a facut sa reactioneze haotic, sa nu se tina de plan si mai era si nervos la culme. Si ca sa fie si mai frumos, imediat dupa Courmayeur e o urcare extrem de urata: aproape 1000 de metri D+ in mai putin de 5 km. 

El a plecat la dat din picioare iar eu am luat autobuzul inapoi spre Chamonix ca sa dorm un pic in masina. Urmatorul punct unde ne vedeam era Champex Lac adica dupa inca 36 de km de alergat pentru el.

Eram pe bancheta din spate si butonam telefonul cand vad ca suna. Iar pe ecran era fix numele pe care nu mi-l doream in nici un caz sa il vad in momentul ala. Era Cipri. Iar Cipri nu m-a sunat niciodata in timpul unei competitii deci nu putea fi decat ceva rau. Singura explicatie , in mintea mea, era ca si-a rupt un picior. Atat. Asa ca atunci cand am raspuns eram cu inima in gat si aproape cu lacrimi in ochi. La marginea unui frumos atat ce panica.

Am zis cu julatate de gura “Ce faci Cipi”. Iar raspunsul m-a facut sa ma simt de parca cineva si-a bagat mainile la mine in piept si imi strange cat poate de tare inima. 

“Nu mai pot”.

Suntem un cuplu de zece ani si l-am vazut facand tot felul de acyivitati nebunesti dar niciodata pana acum nu l-am auzit spunand ca nu mai poate. 

Nu am crezut vreodata ca stie ce inseamna “Nu mai pot”. 

Si pentru cateva secunde efectiv nu am stiut ce sa ii raspund.

Ar fi fost atat de simplu sa zic: stai acolo ca vin acum sa te iau cu masina. 

Atat de simplu.

Dar pentru mai bine de un an de zile s-a antrenat ca un sclav pentru cursa asta.
Cum as putea sa uit ca se trezea la 2 noaptea ca sa merga la alergat?
Sau ca ploua torential de nici macar Rex nu avea chef de iesit din casa, iar el mergea totusi sa isi faca distantele pe care le avea de facut.

Asa ca am strans toata convingerea de  care eram in stare si i-am zis ca stia ca o sa doara asa ca trebuie sa se mobilizeze sa mearga mai departe. I-am zis ca dupa Grand Col Ferret o sa vina o portiune mai usoara si ca acolo o sa isi odihneasca un pic picioarele. I-am zis ca in Champex Lac ne vedem iar. Ca o sa fiu acolo. Ca va fi OK.

Iar el mi-a zis ca ii obliga organizatorii pe toti sa se imbrace cu echipamentul de ploaie pentru ca pe Gran Col Ferret ninge si temperaturile sunt negative si e atat de nasol incat nimeni nu are voie sa plece neechipat corespunzator. Daca nu iti iei pantalonii de ploaie pe tine, esti descalificat pe loc.

Atat de nasol era mai departe.

Iar eu m-am facut ca nu aud ce zice si ii spuneam ca o sa fie urat doar pana sus, dar apoi va fi usor.
Ce puteam sa spun altceva?
Ca eu cred ca sunt nebuni cu totii?
Prea tarziu pentru asta.
Stiam de cativa ani ca sunt nebuni cu totii :)

Daca primii 80 de km au mers extrem de bine si i-a facut in 13 ore. Urmatorii 90 de km au fost pur si simplu un chin. Nu cred ca l-am vazut vreodata extenuat ca in halul in care era la Champex Lac. Dar nici o problema ca am putut sa il vad si mai rau de atat cand l-am asteptat la Trient si mai apoi la Vallorcine.



Puteti sa vedeti filmarile cu trecerile pe la divese check-pointuri aici:
Nu inteleg cu mai putea sa mearga in La Flegere.

De fapt va sfatuiesc sa faceti un exercitiu de imaginatie. Inchipuitiva ca stati treaz de vineri dimineata pana duminica dimineata. Apoi adaugati la asta faptul ca ar trebui sa mergeti continuu de vineri seara pana duuminica dimineata.

38 de ore, 22 de minute si 54 de secunde

Ultimele 24 de ore fiind un chin.

Cam asta a fost povestea UTMB-ului.

Am invatat multe (si el si eu) din nebunia asta.
Data viitoare vom sti mai bine.


Insa pentru totdeauna Courmayeur va fi locul cu rele.
Pur si simplu urasc orasul ala.
Este locul unde Rexanu’ s-a accidentat de umblam cu noaptea in cap dupa un medic veterinar.
Si apoi este locul de unde a inceput chinul pentru Cipri si panica pentru mine.
Zilele trecute ne uitam la un documentar si la un moment dat prezentatorul ajunge in Courmayeur. Ma uitam la imagini si parca “ma tinea” ceva in piept si aveam din ce in ce mai putin aer.
Asta este Courmayeur pentru mine.