Wednesday, November 22, 2017

Plimbarea de week end - Monschau

Tot auzeam pe la colegi de un satuc foarte simpatic aflat la granita dintre Germania si Belgia si tot ziceam ca merg si tot nu ajungeam. Pana intr-o zi cand ma tot gandeam unde sa mergem cu mama care venea in vizita pentru week-end si "Voila" - Monschau.

Daca sunteti prin Liege sau Maastricht sau poate chiar si Bruxel sau Koln si aveti o zi la dispozitie atunci mergeti pana in Monschau.

Noua ne-a placut foarte mult.

Monschau vazut de pe dealurile din jur:





La plimbare pe stradutele cochete:







De toamna:



Monday, November 20, 2017

Vulcanul asta nu ma vrea sus!

Cam cat de grea a fost urcarea pe varful Acatenango de la locul unde ne petrecusem noaptea?

Pai cred ca cele doua fotografii de mai jos spun o poveste foarte clara:

Neamtul nostru regreta clipa in care a decis sa urce pe Acatenango

Iar vizibilitatea nu te ajuta sa gasesti justificari pentru efortul depus

In principiu ai doar 1 kilometru si ceva de urcat cu 1200 metri diferenta pozitiva de nivel.

Locul de campare este la 2700 de  metri iar varful are 3976 de metri.
Si cum e vulcan inseamna ca mergi tot in sus. Nu tu un zig-zag. Nu tu o vale. Nu tu nimic.
Tot la deal la deal.

Dar totusi e doar 1 kilometru si ceva (pe lungime) deci cat de greu ar putea fi? 
Suferi nitel si gata.

In realitate am suferit o ora intreaga si a fost cea mai lunga ora de hiking din viata mea.

Cipri care venea dupa un alergat prin desert pe dune de nisip unde fusese invatat de marocani ca trebuie sa danseze ca sa inainteze usor, era foarte in elementul lui prin cenusa vulcanica ce ne trecea serios de glezne.

Eu in schimb mai aveam un pic si ma asezam in fund ca sa astept nemurirea.

Fiecare pas pe care il faceai in fata insemna ca ti se afunda piciorul in nisip si apoi jumatate din distanta pe care credeai ca ai pasit-o o luai la vale. 

Cenusa aia este absolut groaznica.

E ca si cum ai merge prin niste nisip foarte fin.

Ati incercat sa urcati o duna de nisip?

Cam asa si pe cenusa aia.

Doar ca  aveam 1200 de metri D+ de cucerit.

Cam asa era poteca

Fotografiile astea sunt facute la coborare. Pe lumina. Deja alta viata...

La vale a mers foarte repede...
Si mai era si noapte. Iar eu nu ma inteleg prea bine cu activitatile fizice intensive facute la ore la care nu s-au trezit cocosii.

Si mai era si vant. 

Si mai era si un frig de nu iti venea sa te opresti 5 minute ca sa iti tragi sufletul dupa atata mers pe loc.

Singura data cand am simtit ca fac tot asa efort fara rost a fost cand am incercat sa inot pentru prima data broasca. Dateam din maini si din picioare ca o masina de spalat dar nu inaintam nici un centimetru.

Cu cat ma enervam mai tare si ma avantam mai cu elan sa birui cenusa aia nenorocita, cu atat alunecam mai cu spor la vale.

Si Cipri tot ma dadacea ca trebuie sa "dansez". Ca asa i-au spus lui marocanii. Ca uite: pasesti repede dar fara sa pui mare forta. Elegant. Ca o balerina. Hop, hop, hop...

Si eu ca elefantul: tropa tropa in spatelele lui injurand de mama focului. 

Am mai urcat un vulcan: Damavandul din Iran. Care e muuuult mai inalt si care are si niste nori de sulf ca sa iti taie resperatia dar cel putin pamantul era pamant si unde puneam piciorul acolo ramanea. Dar Acatenango parca facea glume pe seama mea. Eu ma incapatanam sa merg la deal si el se incapatana sa ma duca la vale.

Cred ca daca as merge inca o data, mi-ar fi mult mai usor. Pentru ca, parerea mea e ca a fost greu mai mult psihologic decat fizic. Adica faptul ca vedeam ca imi ia atat de mult sa fac o distanta atat de mica ma scotea din sarite. Si cu cat ma enervam mai mult cu atat risipeam energie mai fara rost alunecand in loc sa inaintez. Dar rabdarea nu a fost niciodata punctul meu foarte...

Pe de alta parte, ma uitam la saracul neamtul care era cu noi in grup si ma felicitam ca nu sunt intr-o conditie fizica proasta. Omul ala a urat fiecare minut petrecut pe munte. A si nimerit prost cu doi ultra maratonisti in grup (Cipri si ghidul nostru) dar nici nu era pregatit pentru asa ceva. Iar la sfarst a spus si el ca nu ar mai face asta niciodata. 

Daca credeti ca sunteti mai mult ca neamtul nostru decat ca mine (Cipri nu se pune) atunci cel mai bine este sa faceti doar urcarea pana la locul de campare. Si sa nu mai faceti si urcarea pe Fuego. Pentru ca de fapt vederea de la locul de campare este tot cea ce conteaza. De pe ambele varfuri nu s-a vazut nimic. Si cand zic nimic chiar e nimic. Absolut nimic. Primele doua fotografii din scrierea asta sunt facute cand am ajuns pe varf. Deci...Voi decideti ce vreti sa bifati pana la urma.

Cand a aparut soarele, si s-a imbunatatit si vizibilitatea si am inceput si drumul la vale, parca totul a fost muuult mai digerabil:




Thursday, November 16, 2017

La tranta cu un vulcan activ





Din primul moment in care am vazut ca, la doi pasi de Antigua, poti urca pe un vulcan activ am stiut ca este ceva ce nu are cum sa nu se gaseasca pe itinerariul nostru din Guatemala.

Era hiking? Era.
Era ceva nou pentru noi? Era.
Era ceva inedit? Era.
Pai si atunci cum sa nu fie pe lista?

Singurul lucru un pic mai greu de hotarat a fost pe care dintre vulcani vrem sa urcam. 
In  Guatemala sunt 39 de vulcani in total si chiar si numai in apropiere de Antigua si tot gasesti 4: Agua, Pacaya, Fuego si Acatenango.

Agua este cel mai aproape de oras si il vezi in toate pozele cu Antigua pazind cu seriozitate orasul. Dar este cel pe care turistii urca cel mai putin pentru ca are o reputatie destul de proasta. Au fost multe cazuri de talharii in deceniile trecute si nu se mai urca decat cu politie iar mai apoi deloc. In ultimul timp este mult mai pasnic totul dar reputatia tot acolo a ramas.
 
Vulcanul Agua vazut din centrul orasului Antigua
Pacaya este acum cel mai batut de picioarele turistilor. Este usor de ajuns si usor de urcat asa ca in jumatate de zi ai bifat sa prajesti bezele pe varful unui vulcan. Insa era prea usor si prea aglomerat asa nu ne-a tentat nici o clipita.

“Batalia” s-a dat intre Acatenango (3976 metri) si Fuego (3763 metri). 

Fuego este extrem de activ si acum cativa ani chiar curgeau rauri de lava pe acolo (de aia se mai si numeste “Angry Volcano”). Dar Acatenango era mai inalt. 

Deci ce sa fie? Ce sa fie?
Pai sa fie amandoua.

Asa ca planul era ca in prima zi urcam pana la locul de campare de pe Acatenango. Punem cortul. Stam un pic. Apoi urcam pe Fuego si ne intoarcem la cort unde petrecem noaptea. Ca a doua zi (sau mai bine zis inca pe timp de noapte) sa facem varful Acatenango.

Urcarea pana la locul de campare este destul de draguta. Nu este foarte grea si e chiar placut sa vezi schimbarea vegetatiei de la padure tropical la pustietatea cenusei de pe varf. Din loc in loc sunt refugii unde sa te odihnesti si sa citesti despre zona de vegetatie in care te aflii (sunt 4 zone distincte). Mai o pauza, mai o gluma, mai un asteptat sa vina si cel mai lent din grup si eram la campat cat ai clipi.

Hai la deal
La inceput suntem printre terenuri agricole
Apoi ajungem la padure
Apoi devine tot mai golas
Incendiile sunt destul de dese in zona

Ceea ce contribuie si mai mult la ideea ca esti in pustietate

Iar momentul cand ajungi la locul de campare este ca din alta lume. Cred ca prima clipa cand ne-am trezit nas in nas cu Fuego aruncand cenusa si bolovani in aer este poate primul lucru care imi vine in minte cand ma gandesc la Guatemala.
Este absolut impresionant.

Locul de campare

Intr-o directie se vede Fuego

In cealalta, Agua

Ca sa ajungi de la locul de campare (care este pe Acatenango) pe Fuego trebuie sa cobori in valea dintre cei doi vulcani si apoi sa urci iar. Nu mai imi aduc aminte exact diferentele de nivel dar doar pentru mers de la campare pe Fuego cred ca sunt vreo 1000-1200 m de coborat si apoi vreo 1500 de urcat si apoi evident acelasi drum in directive inversa ca sa ajungi iar la cort. 
Pana la urma,tineti minte ca nu este o zi chiar usoara.
 
Iar la deal

Am dat de un prieten

Fuego
Cand esti pe drumul spre Fuego, poti sa vezi toti cei patru vulcanii impreuna. Filmul de mai jos este facut de pe Acatenango spre Agua, Pacaya (ascuns un pic in nori) si Fuego:

 


Dar pe cand ne aflam in valea dintre cei doi vulcani, Fuego a inceput sa erupa. Nu scoate lava ci arunca in aer cenusa si bolovani. Insa tunetul provocat de expulzarea materialelor iti face inima sa stea un pic in loc. Mai ales cand este amplificat de faptul ca sunetul este reflectat de cei doi vulcani care stau “fata in fata” si ai interferenta constructiva. Iar noi ne-am nimerit fix intre ei. Am uitat si de oboseala si de cat mai e de urcat si de tot. Fuego si-a aratat coltii.

Iar noaptea este si mai si. Pentru ca in timpul zilei eruptia se vede ca un nor de cenusa insa noaptea se vede rosu ca un foc. Asa ca stai in cort si te uiti la Fuego cum “fumeaza”.
Mai rar asa priveliste (din pacate nu avem si fotografii sa o dovedeasca).



Despre a doua zi, cand am urcat pe varful Acatenango, va povestesc intr-un episode viitor. 

Cea mai lunga ora de hiking din viata mea, merita clar un episod separat.

Obs: Nu am mers pe cont propriu si nici nu v-as recomanda asa ceva. Am ales OX-Expeditions pentru asta dar cred ca sunt zeci de companii care ofera acelasi lucru. Unele mult mai ieftine decat ce am platit noi. Altele poate mai scumpe. De recomandat nu stiu exact cat i-as recomanda si altora. Nu am ce sa le reprosez. Totul a decurs foarte bine si ne-am simtit bine cu ghidul nostru. Insa raportul calitate-pret este foarte prost. Am vazut alte grupuri cu echipament mult mai bun si chiar mai bine organizati pentru preturi si la jumatate din cat am platit noi. Insa la fel de bine am auzit si oameni care au murit de frig si nu au avut de mancare sau au avut un ghid de tot rasul. Deci…nu stiu exact ce sa va spun…

Wednesday, October 18, 2017

Victima e de vina!



Tara in care mi-a fost cel mai frica sa calatoresc ca femeie (chiar insotita fiind de sotul meu) a fost India.
Nivelul de hartuire sexuala de care am avut parte a fost unul pe care nu mi l-am imaginat oricat de mult as fi citit sau auzit povesti de la alte calatoare.

In New Delhi lucrurile au atins o limita atat de urata incat Cipri ajunsese  sa ii impinga pe strada pe unii si altii care se bagau intre noi ca sa se frece nitel de mine sau sa ma atinga sau sa ma pipaie.

Si stiti ce este trist?

Ca primul lucru pe care ma gandesc ca trebuie sa il clarific este asta:

“Am 36 de ani, nu sunt vreo frumusete si nu ma mai imbrac provocator de pe vremea adolescentei de mult apuse (nu ca atunci as fi fost vreo rebela).  In plus eu iau adaptarea la societatea pe care o vizitez extrem de serios asa ca de cele mai multe ori sunt cea mai imbracata femeie de pe strada. Pana si In Iran respectam hijab-ul mai abitir decat orice localnica (cu exceptia celor ce purtau chador).” 

Adica simt nevoia sa ma disculp. 

Sa explic ca nu e vina mea ca unii considerau ca e complet OK sa ma agreseze.

Cand in realitate stiti ce ii determina pe respectivii sa considere ca e normal si acceptabil sa se bage in spatele meu si sa se frece de mine?

Rasunsul corect este unul singur: caracterul lor.
Sau lipsa caracterului.
Atat si nimic mai mult.

Pseudo-justificari de genul: fusta prea scurta, ca ai zambit, ca ai parut deschisa la flirt, ca le-ai dat apa la moara, ca naiba mai stie ce, sunt niste prostii. Niste idiotenii. Niste aberatii. 

Hai sa aruncam vina la victima intr-o situatie in care oricum a pierdut in jocul “care e mai putenic”.
Hai sa lovim pe cineva care oricum e jos.

Daca ati citit vreodata vreo stire despre violurile si crimele din India o sa vedeti ca in societatea respectiva de foarte multe ori problema este prezentata ca fiind la victima nu la agresor.

Era o stire despre o tanara care a fost violata de 7 persoane si apoi ucisa pentru ca era singura tarziu in noapte intr-un autobuz. La viol a participat si soferul autobuzului si aproape toti barbatii din autobuz. 

Justificarea: Ce femeie serioasa calatoreste singura noaptea? A meritat-o.

Putem sa ne gandim ca e India. Ca societatea in care traim noi nu este asa. Ca noi suntem “superiori”.
Si e adevarat ca in societatea vestica suntem semnificativ mai in siguranta dar oare cat de “superiori” suntem in gandire?

Discutiile de zilele astea despre campania “metoo” mi-au adus aminte a mia oara cat de departe suntem de acea Utopie in care nu exista “victim-blaming”. 

Am citit la “doamne respectabile” din Romania comentarii cum ca actritele care au fost agresate de Harvey Weinstein au meritat-o pentru ca orice femeie serioasa daca se duce in camera de hotel a unuia stie ca e pentru sex. Doar nu te asteptai la altceva?

O alta “doamna respectabila” i-a raspuns unei persoane care povestea ca a fost violata cu cutitul de bucatarie la gat ca ea nu a ajuns decat in bucatariile tipilor de care era interesata.

Niste femei, care povesteau cum au fost agresate de un “domn” roman de la o firma de publicitate si chiar au pus poze cu conversatiile in care tipul le ameninta si le injura pentru ca nu i-au acceptat avansurile, erau numite “lepre” care vor sa profite de respectivul “domn”.

De cate ori nu ati auzit replicile de mai sus?

“Curva” care l-a sedus pe saracul barbat delicat si usor influentabil.
“Curva” care umbla prea despuiata pe strada.
“Curva” care mergea prin cluburi.
 Lasa ca o stiu eu pe “curva” aia. Si-a cautat-o cu lumanarea.
 
Si uite asa victima este cea care e pusa la zid.

Si apoi dam cu pietre si le judecam pe femeile care traiesc ani si ani terorizate de soti, sefi, tati etc. Care nu indraznesc sa spuna nimanui ce trebuie sa indure de frica sa nu fie tot ele condamnate. Pentru ca, ghici ce, sansele sa se intample asta sunt de aproape 100%.

Si da stiu cum e sa mergi la politie sa depui plangere si sa se faca misto de tine.
Sau ca politistul sa spuna ca ai facut tu ceva sa o meriti.
Sau varianta mai blanda a fost un politist cre a spus ca: “Ce o fi fost in mintea lui (adica a agresorului)? Mai te certi. Mai si dai o palma. Dar chiar sa rupi mana la femeie?” 

Ieri am tot citit “hahaieli” si “mistouri” despre femeia care si-o cauta si apoi se plange ca a fost agresata. Si pentru intreaga zi mi-au dardait mainile in timp ce munceam. Poate ca nu ar fi trebuit sa ma afecteze atat de mult. Dar cine ma cunoaste extrem de bine intelege probabil de ce m-a afectat atat.

E nedrept.
Atat de nedrept.
Si tocmai de asta campania “MeToo” inseamna atat de mult.

Pentru ca solutia nu ar trebui sa fie primar in faptul ca noi ca femei ar trebui sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa nu dam sansa nimanui sa ne agreseze.

Ci solutia ar fi ca orice agresor sa fie imediat pus la punct. Sa fie el cel condamnat de societate. Nu invers.

Dar se pare ca din pacate asta e “Utopia”.

Iar ce mi se pare cel mai trist in toata siuatia asta, este ca sunt atat de multe femei care sar primele sa dea cu piatra.

Friday, October 13, 2017

Courmayeur - locul cu rele



Aprilie 2016, Ouarzazade (Maroc)

Stateam ascunsa de soare la umbra unui zid si ma tot uitam la sirul de autocare din care coborau cu incetinitorul niste zombie plini din cap pana in picioare de nisip si sare.  Parca toti aveau cuie in pantofi si mergeau cat mai prudent cu putinta ca sa nu doara mai rau decat durea oricum. 

Printre ei, cu un zambet cat casa, era si motivul pentru care ma aflam eu intr-o zi oarecare pe o strada oarecare intr-un oras uitat de lume la marginea Saharei: Cipri se intorcea de la Marathon Des Sables.
Hotarase doar cu un an in urma sa se apuce de alergat distante lungi si acum ii reusise cea mai mare nebunie la care putuse sa se gandeasca la momentul ala: 250 de km, impartiti in 6 etape, de alergat prin desert. 

Cica una dintre cele mai grele curse de alergat din lume. 

Intre timp a concluzionat ca nu e chiar asa de grea dar usoara in nici un caz nu e. 

Avea picioarele atat de chinuite incat a trebuit sa luam un taxi pentru absolut uimitoarea si nemaipomenita distanta de 1.5 km de la autocar pana la hotel. 

Apropos: nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca cum niste oameni pot face 100-150-200 de km pe jos ca apoi,  imediat ce ajung la linia de sosire, sa se transforme in niste batranici de 80 de ani care abia isi mai taraie picioarele. 






N-am asezat pe marginea piscinei la hotel si dupa nici jumatate de ora de povesti am ajuns la discutia: “si acum ce urmeaza?”.  Pentru ca Cipri niciodata nu merge inapoi. La el tot timpul trebuie sa fie mai mult si mai mult si mai mult. De exemplu nu a mai alergat un maraton de vreo 3 sau 4 ani cred. Nu conteaza timpul obtinut in cursa. Daca poate sa il faca atunci trebuie mai mult. Deci trebuia ceva mai greu decat Marathon Des Sable. Si nu a durat prea mult ca sa gasim “Solutia” ideala. Era cat se poate de evidenta. Era o nebunie de cursa mai ales daca nu ai alergat in viata ta pe distante lungi pe munte.
 UTMB:  170 de km de alergat intr-o singura etapa, 10 000 de metri diferenta pozitiva de nivel si tot atat si de coborat,  incepi vineri seara la 18.00 si ai 42 de ore ca sa termini. 

Numai ca la UTMB nu te inscrii oricum ci trebuie sa faci puncte in alte curse ca sa te califici. Iar daca nu esti unul dintre sportivii de top (in clasamentul ITRA) atunci trebuie sa mai si participi la o loterie pentru ca sunt doar 1200 de locuri si suprinzator...stiu…dar exista mai mult de 1200 de nebuni care vor sa participle in fiecare an la UTMB. 

Punctele nu au fost cine stie ce problema. Doar vorbim de Cipri. Da-i o sarcina de dus la capat si poate sa treaca si prin vreo doua apocalipse si el tot indeplineste ce are de indeplinit. Insa loteria a fost un stres maxim pentru ca nu aveam nici un fel de control. 

Insa:
Ianuarie 2017, Hoi An (Vietnam)

Ne mutam de la o cafenea la alta in cautarea semnalului ideal. Fix astazi s-a hotarat internetul de la hotel sa ia o pauza de functionare asa ca am baut la cafele de ni s-a urat tot cautand receptia cea mai buna. Site-ul merge oricum greu pentru ca probabil mai sunt ceva mii de oameni facand exact ce facem si noi dar receptia asta nu vrea sa ne ajute deloc.  Cand deodata site-ul se incarca la mine pe telefon si vad ca scrie in dreptul numelui lui ca trebuie sa plateasca. Ii arat si vreo 30 de secunde nu stie exact cum sa reactioneze.
A prins loc...Da...Chiar a prins loc...
Plecam inainte sa mai ne aduca inca o cafea si trecem pe lucruri mai serioase. Avem de sarbatorit.




2  Septembrie 2017, Courmayeur (Italia)

Abia de am dormit vreo doua ore in noaptea asta.  Vremea este absolut groaznica: ploua la altitudini joase si ninge mai sus iar vantul bate de parca alta treaba nu are. Tot calculez cand trebuie sa ajunga la punctul urmator si din fericire timpii sunt chiar mai buni decat speram eu. 

Merge bine.
Merge foarte bine.
Merge atat de bine incat o sa plateasca mai tarziu pentru asta. Dar atunci inca nu stiam ce va urma si ma bucuram ca totul e OK.

Este inca noapte afara asa ca ma imbrac cu tot ce am mai gros prin bagaj si plec spre check point-ul din Courmayeur. O sa pot sa il vad, o sa stau de vorba cu el, o sa vad cum se simte, o sa discutam cum ne organizam pentru punctele urmatoare si cel mai important o sa rup monotonia asta a asteptatului care ma streseaza la nebunie.

Alerga deja de 13 ore si facuse 78 de km. Cu un an inainte noi facusem distanta asta in trei zile J Iar el o facuse acum intr-o noapte. Sa mai spun ca eu murisem de cel putin doua ori pe fiecare dintre urcarile grele? Si ca saracul nostru Rex s-a defectat dupa trei zile (a facut o intindere de muschi)? Well…nu toti suntem Cipri.

Chiar inainte de Courmayeur este o coborare foarte lunga: 1200 de metri diferenta negativa de nivel de facut in mai putin de 8 km. Dupa ce au alergat pentru mai bine de un maraton la altitudini de peste 2000 de metri, pe timp de noapte si i-a nins serios cat au trecut Col de Bonhomme (2329 m) si Col de la Seigne (2516 m), te-ai astepta ca pe coborarea aia sa rasufle usurati. Mai ales ca rasare soarele. In realitate insa pana a ajuns jos, Cipri s-a ales cu niste minunate bataturi.  Motiv de frustrare si nervi.  Ultimul lucru pe care ti l-ai dori adica. 


Asa ca primul lucru a fost sa se duca la punctul medical ca sa-i bandajeze niste degete. Si de aici au inceput problemele. Tipa care l-a luat in primire era o tinerica fara expereinta care il intreba daca il doare cand il inteapa cu acul sa sparga basica si care abia il atingea de frica sa nu se sparga probabil. Sau naiba stie de ce. Pentru numele lui Dumnezeu, Cipri nu are jumatate din unghiile de la picioare si in plus e genul de nebun care alearga 170 de km pe munte deci zau ca are o toleranta la durere cum rar iti e dat sa vezi. Lasa naiba menajamentele si fa-l cat mai repede.

 La un moment dat Cipri s-a enervate atat de tare incat s-a bandajat singur pentru ca tipa il bandaja de parca s-ar fi dus sa stea in pat dupa ce termina cu el. Trebuie sa stii ce faci ca sa tina bandajul ala pentru multe ore de alergat de atunci inainte. Noroc ca Cipri fusese invatat de un medic in Sahara cum sa se bandajeze ca sa tina. Asa ca s-a pus singur pe treaba. De fapt vorbind cu ce stim acum: singurul lucru care ne lipsea ca sa se bandajeze singur in camera comuna  era o forfecuta ca sa taie bandajul. In rest avem tot ce ne trebuie la noi. Este clar ce o sa avem la noi data viitoare cand mai face o astfel de cursa nu? Invatam de grejeli…

Insa pana a terminat cu vizita la bandajat deja trecuse nici mai mult nici mai putin de 35 de minute. S-a dus sa isi ia ceva de mancare si cand manca m-a intrebat de cat timp sta. Planul lui era sa nu ii ia mai mult de 20 de minute tranzitia. El era acolo deja de 40 de minute. Si s-a vazut panica pe fata lui cand a auzit. Aproape ca s-a ridicat de la masa sa plece atunci in momentul ala. Dar nu ar fi facut altceva decat sa faca lucrurile si mai rau decat erau. A mancat, s-a schimbat de sosete si dupa 47 de minute a iesit pe usa. 47 de minute este ingrozitor de mult. Si nu numai ca l-a scos din ritm dar l-a facut sa reactioneze haotic, sa nu se tina de plan si mai era si nervos la culme. Si ca sa fie si mai frumos, imediat dupa Courmayeur e o urcare extrem de urata: aproape 1000 de metri D+ in mai putin de 5 km. 

El a plecat la dat din picioare iar eu am luat autobuzul inapoi spre Chamonix ca sa dorm un pic in masina. Urmatorul punct unde ne vedeam era Champex Lac adica dupa inca 36 de km de alergat pentru el.

Eram pe bancheta din spate si butonam telefonul cand vad ca suna. Iar pe ecran era fix numele pe care nu mi-l doream in nici un caz sa il vad in momentul ala. Era Cipri. Iar Cipri nu m-a sunat niciodata in timpul unei competitii deci nu putea fi decat ceva rau. Singura explicatie , in mintea mea, era ca si-a rupt un picior. Atat. Asa ca atunci cand am raspuns eram cu inima in gat si aproape cu lacrimi in ochi. La marginea unui frumos atat ce panica.

Am zis cu julatate de gura “Ce faci Cipi”. Iar raspunsul m-a facut sa ma simt de parca cineva si-a bagat mainile la mine in piept si imi strange cat poate de tare inima. 

“Nu mai pot”.

Suntem un cuplu de zece ani si l-am vazut facand tot felul de acyivitati nebunesti dar niciodata pana acum nu l-am auzit spunand ca nu mai poate. 

Nu am crezut vreodata ca stie ce inseamna “Nu mai pot”. 

Si pentru cateva secunde efectiv nu am stiut ce sa ii raspund.

Ar fi fost atat de simplu sa zic: stai acolo ca vin acum sa te iau cu masina. 

Atat de simplu.

Dar pentru mai bine de un an de zile s-a antrenat ca un sclav pentru cursa asta.
Cum as putea sa uit ca se trezea la 2 noaptea ca sa merga la alergat?
Sau ca ploua torential de nici macar Rex nu avea chef de iesit din casa, iar el mergea totusi sa isi faca distantele pe care le avea de facut.

Asa ca am strans toata convingerea de  care eram in stare si i-am zis ca stia ca o sa doara asa ca trebuie sa se mobilizeze sa mearga mai departe. I-am zis ca dupa Grand Col Ferret o sa vina o portiune mai usoara si ca acolo o sa isi odihneasca un pic picioarele. I-am zis ca in Champex Lac ne vedem iar. Ca o sa fiu acolo. Ca va fi OK.

Iar el mi-a zis ca ii obliga organizatorii pe toti sa se imbrace cu echipamentul de ploaie pentru ca pe Gran Col Ferret ninge si temperaturile sunt negative si e atat de nasol incat nimeni nu are voie sa plece neechipat corespunzator. Daca nu iti iei pantalonii de ploaie pe tine, esti descalificat pe loc.

Atat de nasol era mai departe.

Iar eu m-am facut ca nu aud ce zice si ii spuneam ca o sa fie urat doar pana sus, dar apoi va fi usor.
Ce puteam sa spun altceva?
Ca eu cred ca sunt nebuni cu totii?
Prea tarziu pentru asta.
Stiam de cativa ani ca sunt nebuni cu totii :)

Daca primii 80 de km au mers extrem de bine si i-a facut in 13 ore. Urmatorii 90 de km au fost pur si simplu un chin. Nu cred ca l-am vazut vreodata extenuat ca in halul in care era la Champex Lac. Dar nici o problema ca am putut sa il vad si mai rau de atat cand l-am asteptat la Trient si mai apoi la Vallorcine.



Puteti sa vedeti filmarile cu trecerile pe la divese check-pointuri aici:
Nu inteleg cu mai putea sa mearga in La Flegere.

De fapt va sfatuiesc sa faceti un exercitiu de imaginatie. Inchipuitiva ca stati treaz de vineri dimineata pana duminica dimineata. Apoi adaugati la asta faptul ca ar trebui sa mergeti continuu de vineri seara pana duuminica dimineata.

38 de ore, 22 de minute si 54 de secunde

Ultimele 24 de ore fiind un chin.

Cam asta a fost povestea UTMB-ului.

Am invatat multe (si el si eu) din nebunia asta.
Data viitoare vom sti mai bine.


Insa pentru totdeauna Courmayeur va fi locul cu rele.
Pur si simplu urasc orasul ala.
Este locul unde Rexanu’ s-a accidentat de umblam cu noaptea in cap dupa un medic veterinar.
Si apoi este locul de unde a inceput chinul pentru Cipri si panica pentru mine.
Zilele trecute ne uitam la un documentar si la un moment dat prezentatorul ajunge in Courmayeur. Ma uitam la imagini si parca “ma tinea” ceva in piept si aveam din ce in ce mai putin aer.
Asta este Courmayeur pentru mine.